Un text de Andrei Plesu, aparut in "Adevarul", 23 iunie 2011
Ştiu că dna Cornea este un om credincios. Cum de se împacă atât de uşor cu ideea suprimării de sine? Şi, mai ales, cum de a uitat propriul său «exemplu»?
A existat un moment, înainte de 1989, în care doamna Doina Cornea a spălat obrazul întregii naţiuni. A avut curajul rarisim de a spune „nu" unui regim care îşi trata oponenţii fără menajamente. În amintirea acelui episod, doamna Cornea merită admiraţia noastră definitivă şi respectul nostru necondiţionat. Dar nu e prima dată când mă văd obligat să deosebesc între anvergura supraomenească a posturii eroice şi omenescul, uneori preaomenesc, al istoriei cotidiene. Ambele se pot întâlni în ţarcul aceleiaşi personalităţi. Faptul de a fi fost, într-un ceas al vieţii, la înălţime nu e o garanţie de infailibilitate în orice domeniu şi pe termen nelimitat. De aceea, idolatria nu e indicată. Iar când ştii că vocea ta contează enorm, când eşti conştient de greutatea simbolică a intervenţiilor tale, trebuie să te gândeşti de o sută de ori înainte de a te manifesta public.
Spun toate astea, după ce am citit un text al doamnei Cornea adresat lui Adrian Sobaru. Adrian Sobaru este şi el un personaj care binemerită cel puţin compasiunea noastră.Nu vreau să judec în niciun fel hotărârea lui de a protesta, în felul în care a făcut-o, împotriva unui guvern care e departe de a fi ireproşabil. Dar aş ezita să-l dau ca exemplu de civism, instituind astfel comportamentul kamikaze ca formă optimă a nemulţumirii, ca model de acţiune politică şi cetăţenească. A fost comparat cu Liviu Babeş. Din respect pentru cel care s-a sacrificat, în martie 1989, la Braşov, aş fi ceva mai rezervat. Liviu Babeş nu putea visa să intre în sala Marii Adunări Naţionale în timpul unui discurs al lui Ceauşescu, nici să fie filmat în timp ce îşi dădea foc, nici să ajungă apoi invitat de succes în studiourile de televiziune. De moartea lui n-au aflat decât ascultătorii Europei Libere. El alesese să protesteze prin sinucidere, într-un moment în care alte forme de protest radical erau imposibile. Contextele celor două gesturi nu pot fi comparate, dacă avem o minimă bună-credinţă.
Dar doamna Cornea se declară foarte impresionată de dl Sobaru şi îi mulţumeşte pentru „lecţia" pe care ne-a administrat-o tuturor. Scrisoarea dânsei începe cu o frază incomprehensibilă din punctul meu de vedere: „Forme extreme de protest nu se fac decât faţă de oameni sensibili, la a căror iubire se poate apela. Era teoria lui Gandhi şi el a izbândit". Adică cum? Nu protestezi decât în faţa unei asistenţe iubitoare? Nu te răzvrăteşti decât contra unei adunări „sensibile",care te îndrăgeşte? A crezut dl Sobaru că Parlamentul României este o asemenea adunare? Trec peste invocarea lui Gandhi, un protestatar care s-a distins tocmai printr-o teorie a non-violenţei şi renunţ să fac observaţii meschine despre proprietatea unora din termenii scrisorii (protest „transpersonal" ş.a.). Lucrul uluitor pentru mine este că ni se vorbeşte de o „lecţie". Ce lecţie? Să înţelegem că cea mai demnă strategie politică, singura legitimă şi eficientă, este sinuciderea? Că a fi un bun cetăţean e a fi gata să te arunci în gol? Orice „lecţie" pune în joc un exemplu. Suntem dispuşi să punem dinaintea copiilor noştri această lecţie? Sau să o aplicăm noi înşine pe pielea proprie? Ştiu că dna Cornea este un om credincios. Cum de se împacă atât de uşor cu ideea suprimării de sine? Şi, mai ales, cum de a uitat propriul său „exemplu"? Căci, slavă Domnului, Doina Cornea nu s-a sinucis, ci a ales un alt mod de luptă, care constituie cu adevărat o lecţie. Şi tocmai pentru ceea ce a făcut, aş fi mai puţin atent la ce spune...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu